Gândesc că am studii nobile : conservator de bunuri culturale, bibliotecar, specialist în ştiinţele informării...titluri abstracte, dar nobile. Zero barat la capitolul viitor profesional.
Mail-uri stil „ce mai faci, care mai e viaţa ta?” n-am mai primit de ceva timp. În schimb primesc rugaminţi pentru compilarea de bibliografii pentru licenţă, bancuri proaste (nu seci) pe care nu le citesc, spam cu viagra (în fiecare săptămână)...conclud că nu mă caută nimeni şi că nu vreau să caut pe nimeni...deşi mi-aş dori să mă caute cineva.
Cum unde wi-fi găsesc doar lângă geamul de la balcon, nu mă mai satur să-mi observ vecinii din blocul alăturat...în timp ce vorbesc cu R. Vecinul de la 2 care ţine un papagal alb în geam, vecina de la 3 care spală rufe doar duminica (le sistemează frumos pe balcon, apoi peste un sfert de oră iese să le pipăie pe fiecare cu aceeaşi atenţie...ia în casă tot câte o pereche de chiloţi...şi tot aşa până se retrage cu tot cu uscător şi trage obloanele la toate geamrile ca de frica bombardamentului), vecinii de la 4: un el şi o ea (el, o namilă de om pune mereu rufe la uscat...ea, mărunţică şi pricăjită, iese în chiloţi pe balcon să le strângă), vecina de la 5, o babă cu părul pus pe bigudiuri (mătură în balcon şi dă mizeria în afară, peste rufele aşezate minuţios la uscat ale celorlalţi vecini). Şi uite asta e priveliştea pe care o am zilnic..şi cam tot ce ştiu despre vecinii mei.
Colega de apartament...
Nu sunt eu nimeni să judec, dar atâta ştiu, că nu aş vrea să trăiesc cum trăieşte ea. Lucrează o săptămână schimbul 1, iar cealaltă schimbul 3. După schimbul 3 trebuie să se ducă şi la slujba de dimineaţă de la biserică...în fiecare dimineată. Arată de parcă n-ar mai fi dormit de-o viaţă. Fiecare crede în ce vrea, îşi manifestă credinţa cum poate...da când ajungi să arăţi ca o legumă doar fiindcă trebuie să mergi la slujbă după ce lucrezi schimbul 3 într-o fabrică de pâine...nu mai văd nimic religios aici...Consolarea ei de seară e un ţigăroi cu care împuţeşte toată casa...
Italienii nu storc cunoştinţele din mine la examene şi asta mă scoate din sărite. Îmi plac profesorii care îmi cer să dau cu presupusul...varianta mea domne...nu porcării din cărţi. Două vorbe, trei minciuni...gata examenul. Nu mai are omul cum să se pună în valoare. De exemplu, săptămâna trecută la examenul de istoria, tehnica fotografiei şi audio-vizualului. Înainte de a începe cu întrebările seci, proful a vorbit cu un amic la telefon. Vorbeau să mănânce pizza la nu ştiu ce restaurant...peste 5 minute. Adică examenul pentru care învăţam de o săptămână a durat 5 minute, că îl chema pe ăsta glasul pântecelui...i se tulburase mintea de la foame, nici nu mai ştia ce să mă întrebe....Mi-am adus aminte de „Ulise” al nostru cum stătea la examinare de la 8 la 16..şi se întreţinea doar cu cafele şi cu ciocolată. Nenicu ăsta venise la 11:30 (cu întârziere) la examen şi pe la 14:00 nu mai reuşea să tasteze corect întrebările pe care mi le punea...Ori de aia că italienii au oră fixă de masă...şi profu o depăşise. Specific: cazul e singular...aşa cum şi oamenii sunt diverşi...nu-mi place să generalizez.
Nostalgii...după viaţa de studentă...la Bologna sau la Transilvania...!şi nu numai...
No comments:
Post a Comment