Azi am mers pe la biroul Socrates să predau câteva documente. Doamnele au fost amabile..ca de obicei. Am scris o declaraţie cum că am stat în chirie la un nenic în ultimele 4 luni. Trebuia să aducem contract de chirie în original, dar cand am schimbat chiria nu ne-a mai facut nimeni şi contract, astea se încheie pe 12 luni în mod normal. Dacă vrei să faci altfel, scoţi banul...şi eu nu dau bani pe hârţoage. În fine, o grămadă de documente...în mare parte inutile. Acum mai aştept foaia matricolă de la Bologna...şi o să termin cu Socrates.
Următoarea vizită i-am facut-o decanului. Nu ne-a primit ca decanul italian cu strângeri de mână şi felicitări, dar măcar ne-a permis să-i ducem un portofoliu până pe 20 iulie, să nu rămânem cu restanţă la el. Regreta că nu am dat licenţa anul ăsta...că nu are studenţi la masterat. Îi era teamă că nu o să se înscrie nimeni. Domnul D.(pe care l-am aşteptat o oră jumate pe coridorul ventilat din T) a citit e-mail-ul pe care i l-am scris săptămâna trecută...fără să răspundă, dar a fost de acord să-mi echivaleze un examen. Echivalarea e pe drept, nimic nu vine de pomană. În Italia am dat un examen de 8 credite şi Socrates l-a echivalat doar cu unul de 4, că la ei se echivalează pe materie, indiferent de numărul de credite. Se pare că nu o să am restanţe pentru septembrie şi asta nu poate decât să mă bucure.
Transilvania a rămas la fel...nu vine respect de nicăieri. Cu cât eşti mai umil şi mai răbdător (prost), cu atât e mai bine. Nervii de oţel sunt o caracteristică necesară pentru studentul acestei universităţi.
Acum mai trag puţin cu câteva proicte...şi de pe 18 iulie intru în vacanţă oficial!
Monday, June 30, 2008
Sunday, June 29, 2008
Să conservăm forma...să răspândim conţinutul
Azi am stat pe acasă şi am descoperit alături de mama niste poze din anii 70-80 de când era ea tânără....şi de când eu nu eram nici măcar în proiect. Pozele sunt vechi, într-un stadiu avansat de degradare pentru că au fost lipite şi apoi scoase dintr-un album. N-aş vrea să se piardă astfel de mărturii ale trecutului, aşa că am decis să le scanez (deşi scaner-ul nu e de calitate).
Saturday, June 28, 2008
Bologna - Braşov
Am plecat de la Ravenna cu tot calabalâcul.
Ziua mi-a început la 5 dimineaţa...fără cafea!
La 6:30 aveam tren, aşa că la 6 am sunat un taxi. Mi-a zis că vine peste 15 minute..atunci ...şi nici atunci. Am aşteptat deznădăjduită în faţa blocului până la 6:24 când a venit un sfrijit cu un taxi. Cu chiu cu vai mi-a ridicat bagajul şi a pornit în grabă spre gară. Am făcut mai puţin de 3 minute. Cu o ultimă speranţă am pus 21,5 kg în spate şi am pornit prin subteranul gării până la peronul 2. Controlorul închidea uşa trenului chiar în momentul în care am ajuns sus. Când m-a văzut aşa disperată s-a îndurat de mine şi mi-a ridicat bagajul...mirat de greutatea poverii.
Cu oareşce regrete mă uitam atent la peisaj, la gările pe care le lăsam în urmă: Bagnacavallo, Lugo, Imola... Din căştile sony ericsson, prea mari pentru urechile mele, se auzea Vaya con Dios...potrivit cu ploaia...şi cu gândurile mele.
În autobuzul care trebuia să ne ducă la aeroportul Marconi erau nişte români pe care i-am recunoscut în egală măsură după grai şi duhoare.
În aeroport, la ghişeul de check in pentru cursa de Bucureşti, erau postaţi de la 8 dimineaţa (deşi ghişeul se deschidea la 9) nişte nenici cu lanţ gros şi tatuaje pe braţ, alături de nişte cucoane cu aere de intelectuale.
Fără grija bagajului..am mâncat liniştită o banană în faţa porţii 1. Şi-au făcut apariţia tot felul de personaje care vorbeau o limbă română schimonosită. O copilă de 4 ani îl întreba pe tacsu' "come si dice principe?"...adică la 4 ani şi la grăsimea pe care o avea pe burtă copila aia nu prea ştia limba patriei..şi vorba aia..părinţii erau români...
În avion am avut parte de o tănţică vorbăreaţă lângă mine. Mi-a zis de copilele ei, de ea, de bani...câţi bani a băgat în curul fetelor, cât a dat la fiecare, ce le-a cumpărat prin casă, că soacra celei mari i-a dat baiatului casa goală şi că ea a trebuit s-o utileze...mi-a zis şi unde îşi ţinea banii...în sutien!!!Acum mergea acasă şi se aştepta să ia odorul notă mare la bac, că ea a bagat 2000 de euro numai în meditaţii la matematică...plus alte nenumărate cheltuieli pe care eu nu stau să le înşir aici, dar pe care mi-a fost dat să le aud din gura femeii. În curu' meu cine a mai bagat 2000 de euro dommne'...şi uite că n-am mai murit!
Îmi sunt simpatice legile lui Murphy şi uite că se şi aplică. "Dacă ceva poate să meargă prost, va merge." - bagajul meu a ajuns ultimul, cei care ne-au luat de la aeroport au întârziat o oră, a plouat şi a trebuit să meargă încet...noaptea n-am dormit bine.
Şi uite cam aşa a fost drumul care a încheiat naveta Blogna - Braşov a unui student Erasmus.
Ziua mi-a început la 5 dimineaţa...fără cafea!
La 6:30 aveam tren, aşa că la 6 am sunat un taxi. Mi-a zis că vine peste 15 minute..atunci ...şi nici atunci. Am aşteptat deznădăjduită în faţa blocului până la 6:24 când a venit un sfrijit cu un taxi. Cu chiu cu vai mi-a ridicat bagajul şi a pornit în grabă spre gară. Am făcut mai puţin de 3 minute. Cu o ultimă speranţă am pus 21,5 kg în spate şi am pornit prin subteranul gării până la peronul 2. Controlorul închidea uşa trenului chiar în momentul în care am ajuns sus. Când m-a văzut aşa disperată s-a îndurat de mine şi mi-a ridicat bagajul...mirat de greutatea poverii.
Cu oareşce regrete mă uitam atent la peisaj, la gările pe care le lăsam în urmă: Bagnacavallo, Lugo, Imola... Din căştile sony ericsson, prea mari pentru urechile mele, se auzea Vaya con Dios...potrivit cu ploaia...şi cu gândurile mele.
În autobuzul care trebuia să ne ducă la aeroportul Marconi erau nişte români pe care i-am recunoscut în egală măsură după grai şi duhoare.
În aeroport, la ghişeul de check in pentru cursa de Bucureşti, erau postaţi de la 8 dimineaţa (deşi ghişeul se deschidea la 9) nişte nenici cu lanţ gros şi tatuaje pe braţ, alături de nişte cucoane cu aere de intelectuale.
Fără grija bagajului..am mâncat liniştită o banană în faţa porţii 1. Şi-au făcut apariţia tot felul de personaje care vorbeau o limbă română schimonosită. O copilă de 4 ani îl întreba pe tacsu' "come si dice principe?"...adică la 4 ani şi la grăsimea pe care o avea pe burtă copila aia nu prea ştia limba patriei..şi vorba aia..părinţii erau români...
În avion am avut parte de o tănţică vorbăreaţă lângă mine. Mi-a zis de copilele ei, de ea, de bani...câţi bani a băgat în curul fetelor, cât a dat la fiecare, ce le-a cumpărat prin casă, că soacra celei mari i-a dat baiatului casa goală şi că ea a trebuit s-o utileze...mi-a zis şi unde îşi ţinea banii...în sutien!!!Acum mergea acasă şi se aştepta să ia odorul notă mare la bac, că ea a bagat 2000 de euro numai în meditaţii la matematică...plus alte nenumărate cheltuieli pe care eu nu stau să le înşir aici, dar pe care mi-a fost dat să le aud din gura femeii. În curu' meu cine a mai bagat 2000 de euro dommne'...şi uite că n-am mai murit!
Îmi sunt simpatice legile lui Murphy şi uite că se şi aplică. "Dacă ceva poate să meargă prost, va merge." - bagajul meu a ajuns ultimul, cei care ne-au luat de la aeroport au întârziat o oră, a plouat şi a trebuit să meargă încet...noaptea n-am dormit bine.
Şi uite cam aşa a fost drumul care a încheiat naveta Blogna - Braşov a unui student Erasmus.
Sunday, June 15, 2008
Multe câte toate
Gândesc că am studii nobile : conservator de bunuri culturale, bibliotecar, specialist în ştiinţele informării...titluri abstracte, dar nobile. Zero barat la capitolul viitor profesional.
Mail-uri stil „ce mai faci, care mai e viaţa ta?” n-am mai primit de ceva timp. În schimb primesc rugaminţi pentru compilarea de bibliografii pentru licenţă, bancuri proaste (nu seci) pe care nu le citesc, spam cu viagra (în fiecare săptămână)...conclud că nu mă caută nimeni şi că nu vreau să caut pe nimeni...deşi mi-aş dori să mă caute cineva.
Cum unde wi-fi găsesc doar lângă geamul de la balcon, nu mă mai satur să-mi observ vecinii din blocul alăturat...în timp ce vorbesc cu R. Vecinul de la 2 care ţine un papagal alb în geam, vecina de la 3 care spală rufe doar duminica (le sistemează frumos pe balcon, apoi peste un sfert de oră iese să le pipăie pe fiecare cu aceeaşi atenţie...ia în casă tot câte o pereche de chiloţi...şi tot aşa până se retrage cu tot cu uscător şi trage obloanele la toate geamrile ca de frica bombardamentului), vecinii de la 4: un el şi o ea (el, o namilă de om pune mereu rufe la uscat...ea, mărunţică şi pricăjită, iese în chiloţi pe balcon să le strângă), vecina de la 5, o babă cu părul pus pe bigudiuri (mătură în balcon şi dă mizeria în afară, peste rufele aşezate minuţios la uscat ale celorlalţi vecini). Şi uite asta e priveliştea pe care o am zilnic..şi cam tot ce ştiu despre vecinii mei.
Colega de apartament...
Nu sunt eu nimeni să judec, dar atâta ştiu, că nu aş vrea să trăiesc cum trăieşte ea. Lucrează o săptămână schimbul 1, iar cealaltă schimbul 3. După schimbul 3 trebuie să se ducă şi la slujba de dimineaţă de la biserică...în fiecare dimineată. Arată de parcă n-ar mai fi dormit de-o viaţă. Fiecare crede în ce vrea, îşi manifestă credinţa cum poate...da când ajungi să arăţi ca o legumă doar fiindcă trebuie să mergi la slujbă după ce lucrezi schimbul 3 într-o fabrică de pâine...nu mai văd nimic religios aici...Consolarea ei de seară e un ţigăroi cu care împuţeşte toată casa...
Italienii nu storc cunoştinţele din mine la examene şi asta mă scoate din sărite. Îmi plac profesorii care îmi cer să dau cu presupusul...varianta mea domne...nu porcării din cărţi. Două vorbe, trei minciuni...gata examenul. Nu mai are omul cum să se pună în valoare. De exemplu, săptămâna trecută la examenul de istoria, tehnica fotografiei şi audio-vizualului. Înainte de a începe cu întrebările seci, proful a vorbit cu un amic la telefon. Vorbeau să mănânce pizza la nu ştiu ce restaurant...peste 5 minute. Adică examenul pentru care învăţam de o săptămână a durat 5 minute, că îl chema pe ăsta glasul pântecelui...i se tulburase mintea de la foame, nici nu mai ştia ce să mă întrebe....Mi-am adus aminte de „Ulise” al nostru cum stătea la examinare de la 8 la 16..şi se întreţinea doar cu cafele şi cu ciocolată. Nenicu ăsta venise la 11:30 (cu întârziere) la examen şi pe la 14:00 nu mai reuşea să tasteze corect întrebările pe care mi le punea...Ori de aia că italienii au oră fixă de masă...şi profu o depăşise. Specific: cazul e singular...aşa cum şi oamenii sunt diverşi...nu-mi place să generalizez.
Nostalgii...după viaţa de studentă...la Bologna sau la Transilvania...!şi nu numai...
Mail-uri stil „ce mai faci, care mai e viaţa ta?” n-am mai primit de ceva timp. În schimb primesc rugaminţi pentru compilarea de bibliografii pentru licenţă, bancuri proaste (nu seci) pe care nu le citesc, spam cu viagra (în fiecare săptămână)...conclud că nu mă caută nimeni şi că nu vreau să caut pe nimeni...deşi mi-aş dori să mă caute cineva.
Cum unde wi-fi găsesc doar lângă geamul de la balcon, nu mă mai satur să-mi observ vecinii din blocul alăturat...în timp ce vorbesc cu R. Vecinul de la 2 care ţine un papagal alb în geam, vecina de la 3 care spală rufe doar duminica (le sistemează frumos pe balcon, apoi peste un sfert de oră iese să le pipăie pe fiecare cu aceeaşi atenţie...ia în casă tot câte o pereche de chiloţi...şi tot aşa până se retrage cu tot cu uscător şi trage obloanele la toate geamrile ca de frica bombardamentului), vecinii de la 4: un el şi o ea (el, o namilă de om pune mereu rufe la uscat...ea, mărunţică şi pricăjită, iese în chiloţi pe balcon să le strângă), vecina de la 5, o babă cu părul pus pe bigudiuri (mătură în balcon şi dă mizeria în afară, peste rufele aşezate minuţios la uscat ale celorlalţi vecini). Şi uite asta e priveliştea pe care o am zilnic..şi cam tot ce ştiu despre vecinii mei.
Colega de apartament...
Nu sunt eu nimeni să judec, dar atâta ştiu, că nu aş vrea să trăiesc cum trăieşte ea. Lucrează o săptămână schimbul 1, iar cealaltă schimbul 3. După schimbul 3 trebuie să se ducă şi la slujba de dimineaţă de la biserică...în fiecare dimineată. Arată de parcă n-ar mai fi dormit de-o viaţă. Fiecare crede în ce vrea, îşi manifestă credinţa cum poate...da când ajungi să arăţi ca o legumă doar fiindcă trebuie să mergi la slujbă după ce lucrezi schimbul 3 într-o fabrică de pâine...nu mai văd nimic religios aici...Consolarea ei de seară e un ţigăroi cu care împuţeşte toată casa...
Italienii nu storc cunoştinţele din mine la examene şi asta mă scoate din sărite. Îmi plac profesorii care îmi cer să dau cu presupusul...varianta mea domne...nu porcării din cărţi. Două vorbe, trei minciuni...gata examenul. Nu mai are omul cum să se pună în valoare. De exemplu, săptămâna trecută la examenul de istoria, tehnica fotografiei şi audio-vizualului. Înainte de a începe cu întrebările seci, proful a vorbit cu un amic la telefon. Vorbeau să mănânce pizza la nu ştiu ce restaurant...peste 5 minute. Adică examenul pentru care învăţam de o săptămână a durat 5 minute, că îl chema pe ăsta glasul pântecelui...i se tulburase mintea de la foame, nici nu mai ştia ce să mă întrebe....Mi-am adus aminte de „Ulise” al nostru cum stătea la examinare de la 8 la 16..şi se întreţinea doar cu cafele şi cu ciocolată. Nenicu ăsta venise la 11:30 (cu întârziere) la examen şi pe la 14:00 nu mai reuşea să tasteze corect întrebările pe care mi le punea...Ori de aia că italienii au oră fixă de masă...şi profu o depăşise. Specific: cazul e singular...aşa cum şi oamenii sunt diverşi...nu-mi place să generalizez.
Nostalgii...după viaţa de studentă...la Bologna sau la Transilvania...!şi nu numai...
Sunday, June 8, 2008
Tuesday, June 3, 2008
Toate pânzele sus
Mă uit cu mare plăcere la filmul ăsta...îmi aminteşte de copilărie. Nu atât filmul(văzut prin televizorul alb-negru de la Codlea - "Diamant" -)...cât lumea pe care o reconstruiesc uitându-mă la el. Mi-am amintit astă seară cum era aşezată mobila în casă, pijamlele mele de care nu-mi plăcea să mă schimb (de obicei mă uitam la film în pijamale), ochelarii cu ramă verde, mama care pe vremea aia avea părul lung...şi se juca "pâinicile" cu mine.., discuţiile fraţilor mei după ce se dădea stingerea, poreclele vecinilor..calculatorul antic pe care doar Alin ştia să-l folosească (şi pe care-l duceau mereu la reparat), covorul roşu de la mine din cameră...
Ismail era personajul meu preferat...de la el ştiu ceva expresii haioase pe care întreaga familie le foloseşte :)
Subscribe to:
Posts (Atom)