Am ales să-mi petrec vacanţa de Crăciun pe plaiurile italieneşti, cu gândul că o dată în viaţă am 20 de ani şi sunt studentă la Ravenna.
Venezia...asta a fost prima destinaţie!Am aşteptat să treacă zilele de Crăciun să circule trenurile normal, să nu fie prea mulţi gură-cască prin oraş...să fie soare (asta deja nu mai ţinea de oameni).
Dimineaţa mi-au îngheţat toate simţurile până la gară. Nenicul de la bilete „prietenul nostru” (eu şi Manu îl numim aşa, ne ştie de pe când vorbeam doar engleză, mereu ne face recomandări când cumpărăm bilete) ne-a sfătuit să luăm biletele dus-întors că la Venezia se stă la coadă la gară să-ţi cumperi bilet. Spre Venezia a trebuit să schimbăm în Ferrara. În 40 de minute, până la sosirea celuilalt tren a trebuit să ne adăpostim în cafeneaua gării (unde nu aveau alt ceai decât cel de muşeţel) ..că sala de aşteptare avea toate uşile deschise: congelare garantată!
Gara din Venezia: cum am coborît din tren am auzit câteva limbi diferite, multe feţe cu ochi înguşti, nişte rusoaice îmblănite, români, nemţi, italieni...lume şi lume. Se arăta şi soarele, deşi nu l-am simţit deloc toată ziua, măcar l-am văzut...şi a dat bine şi în poze.
Aşadar, cu căţelul şi purcelul, înarmaţi cu hărţi şi aparate de fotografiat, turiştii se înghesuiau pe podurile veneţiene. Comercianţii îşi aşteptau cumpăratorii de nimicuri la preţuri exagerate...chinezisme cu steaguri italieneşti pe ele, bluze de nailon pe care scrie ITALIA, bibeleouri, măşti hidoase...suveniruri domnule!Aşadar, tarabele cu ţigănii stricau peisajul şi agresau privirea (cel puţin pe a mea).
Am stat la coada vreo 10 minute să urcăm într-un turn din Piaţa San Marco (a zis Roman că e acceptabilă coada), am urcat cu liftul condus de un nene cu figură dură, îţi dădea impresia că el face cea mai serioasă şi mai importantă treabă de pe lumea asta: număra persoanele care să intre în lift, apoi apăsa pe buton şi îi descărca în vârful turnului...şi tot aşa.
Apoi am stat la altă coadă, nu prea mare...şi ştiu şi de ce!Era cam ora prânzului, pe care italienii o respectă cu sfinţenie. De data asta am intrat în biserica lu’ Sfântu’ Marcu, unde pereţii erau îmbrăcaţi în aur. Era imensă, m-am simţit mică, neînsemnată. Aici nu aveai voie să vorbeşti, eu oricum nu mai aveam cuvinte...cât aur nene!!!!Şi blitzul era interzis în interior, însă nu şi pe terasă...unde trebuia să aştepţi să faci o poză...(interdicţia provoacă exces).
Noi am ajuns la concluzia că Venezia e frumoasă, doar aşa...să stai o zi, două. De locuit nu cred că e prea fascinant. Apa din canal pute, mereu e plin de turişti disperaţi în stare să se calce în picioare(zici că e sfârşitul lumii), clădirile arată ca nişte ruine...mdea...asta aşa ipotetic, că nu ştiu cine are fonduri să-şi cumpere o cotruţă în oraşul ăsta putred..de (şi) bogat.
Thursday, December 27, 2007
Tuesday, December 11, 2007
Tajikistan
A mai trecut ceva vreme aici la Ravenna, am mai descoperit nişte oameni, plăcerea de a vorbi despre nimicuri cu necunoscuţi…
Săptămâna trecută am cunoscut un tânăr farmacist la cursul de italiană. Pur întâmplător! A ştiut să ne salute pe limba noastră…mai ştia şi câteva cuvinte din domeniul culinar, ca orice italian, era pasionat de mâncare. Fusese vara trecută în Tajikistan, în Valea Yaghnobi, prin nişte sătuce uitate de lume, la 2000 şi ceva de metri altitudine cu alţi profesori italieni, sponsorizaţi de Universitatea din Bologna. Oameni care ştiu să vorbească persiană la nivel elementar. Mi-am zis: ia uite domne ce preocupări…după măsura fondurilor alocate şi după măsura salariului de profesor universitar de aici. Îşi permit să aibă pasiuni şi să facă lucruri inedite…
Au mers să studieze locul ăsta, să înfiinţeze o farmacie acolo în cucuieţii de munte, să facă un control medical elementar, să le studieze obiceiurile şi tradiţiile. Au cărat cu ei şi un antropolog francez, o întreagă echipă de cercetare!Au petrecut o lună mâncând carne de oaie, bând ceai negru sau verde, dormind pe jos. Să nu mai zic, au avut şi câţiva studenţi cu ei. Studenţii s-au îmbolnăvit, unii au făcut până şi crize de isterie. Era prea dur stilul de viaţă pe care îl aveau oamenii ăştia ai muntelui, ori poate pastele nu pot fi înlocuite cu carnea de oaie… , nici duşul de acasă cu râul rece…
Povestea băiatul ăsta că au fost tare prietenoşi oamenii din vale. Era şi normal din moment ce în echipa de cercetare existau doi medici şi un farmacist. Acolo nu mai călcase un medic de doi ani. Dar nici nu prea era nevoie, erau sănătoşi!Cred şi eu, cu aşa alimentaţie, cine nu ar fi?!?
Vreo două ore ne-a arătat poze de acolo. Erau un loc atât de deosebit, unde te uitai numai munte. Aveau un râu care trecea şi pe sub toaletă, aşadar apa se trăgea automat!Lângă fiecare casă era un morman de bălegar uscat cu care făceau focul. Pe ăsta îl adunau copiii, era un fel de joc pentru ei.
Au filmat şi o nuntă. Nunţile se celebrau toate în acelaşi loc, pe munte, unde era şi un panou cu poze de la nunta precedentă. Femeile erau libere să-şi aleagă soţul, condiţia era ca acesta să fie din alt sat. Mireasa călatorea pe asin pâna la locul de ceremonie. Era învăluită în dantelă albă.. şi când zic învăluită...nu i se vedeau nici măcar ochii, arăta ca o marfă, nimic estetic, nimic frumos! Nu avea voie să se descopere pe tot parcursul nunţii…ciudat. Toată suflarea o aştepta..femei gătite, cu basmale pe cap, cu fuste înflorate şi lungi, cu zâmbete aurite, largi..Toate aveau dinţi de aur, până şi fetele tinere. Era la modă, cică. Mirele era ruşinos, nu pentru că s-ar fi ruşinat de italienii ăştia cu camera, ci pentru că asta trebuie să fie atitudinea tânărului care se căsătoreşte. De mireasă nici nu mai zic, nu ştiu dacă era ruşinoasă sau nu, era reprezentată de o grămadă de cârpe.
Femeile din comunitate erau supuse bărbatului (şefu’), făceau câte 13 copii (dintre care mai mult de jumătate mureau pâna la 5 ani) sau mai mulţi, depinde câţi ieşeau (că nu foloseau niciun fel de mijloc de contracepţie), mergeau la câmp şi făceau toate treburile gospodăriei. Bărbatul se ocupa cu lucruri mai serioase, uneori mai însoţea femeia la câmp, dar de obicei meşteşugărea. Erau şi bărbaţi fioroşi care aveau un întreg ritual: băteau animalele, soţia şi mai apoi copiii, aveau multe responsabilităţi.
Casele arătau cam ca alea de la ţară, pline de covoare, covoraşe si carpete, numai că nu aveau mobilă deloc. În centrul casei era un covor pe care mâncau, pe ăla nu avea voie să calce nimeni. Oricum, se descălţau civilizat de fiecare dată când intrau în casă. Din câte am observat, casa era un loc destul de important pentru oamenii ăştia, erau nevoiţi să petreacă şase luni din an acolo. Zăpada e de trei metri uneori, nu prea ai ce să faci iarna pe afară.
Bătrânii se afişau cu mândrie în portul tradiţional, dar tinerii erau îmbrăcaţi şmechereşte, cu adidaşi, bluze sport şi jeans. Nu se potrivea ţinuta cu mediul în care trăiau, parcă îi abandonase cineva acolo. Trist!Se pierde o tradiţie!Iată care este visul lor suprem: să ajungă taximetrişti în capitală! O fi şi ăsta un ideal, un soi de realizare…
Italienii vor să iniţieze o campanie de alfabetizare acolo, cu ocazia asta mai merg şi la vară în Tajikistan, are bani universitatea... I-au dus steagul până la 4000 de metri. Ăsta e onorul!
Săptămâna trecută am cunoscut un tânăr farmacist la cursul de italiană. Pur întâmplător! A ştiut să ne salute pe limba noastră…mai ştia şi câteva cuvinte din domeniul culinar, ca orice italian, era pasionat de mâncare. Fusese vara trecută în Tajikistan, în Valea Yaghnobi, prin nişte sătuce uitate de lume, la 2000 şi ceva de metri altitudine cu alţi profesori italieni, sponsorizaţi de Universitatea din Bologna. Oameni care ştiu să vorbească persiană la nivel elementar. Mi-am zis: ia uite domne ce preocupări…după măsura fondurilor alocate şi după măsura salariului de profesor universitar de aici. Îşi permit să aibă pasiuni şi să facă lucruri inedite…
Au mers să studieze locul ăsta, să înfiinţeze o farmacie acolo în cucuieţii de munte, să facă un control medical elementar, să le studieze obiceiurile şi tradiţiile. Au cărat cu ei şi un antropolog francez, o întreagă echipă de cercetare!Au petrecut o lună mâncând carne de oaie, bând ceai negru sau verde, dormind pe jos. Să nu mai zic, au avut şi câţiva studenţi cu ei. Studenţii s-au îmbolnăvit, unii au făcut până şi crize de isterie. Era prea dur stilul de viaţă pe care îl aveau oamenii ăştia ai muntelui, ori poate pastele nu pot fi înlocuite cu carnea de oaie… , nici duşul de acasă cu râul rece…
Povestea băiatul ăsta că au fost tare prietenoşi oamenii din vale. Era şi normal din moment ce în echipa de cercetare existau doi medici şi un farmacist. Acolo nu mai călcase un medic de doi ani. Dar nici nu prea era nevoie, erau sănătoşi!Cred şi eu, cu aşa alimentaţie, cine nu ar fi?!?
Vreo două ore ne-a arătat poze de acolo. Erau un loc atât de deosebit, unde te uitai numai munte. Aveau un râu care trecea şi pe sub toaletă, aşadar apa se trăgea automat!Lângă fiecare casă era un morman de bălegar uscat cu care făceau focul. Pe ăsta îl adunau copiii, era un fel de joc pentru ei.
Au filmat şi o nuntă. Nunţile se celebrau toate în acelaşi loc, pe munte, unde era şi un panou cu poze de la nunta precedentă. Femeile erau libere să-şi aleagă soţul, condiţia era ca acesta să fie din alt sat. Mireasa călatorea pe asin pâna la locul de ceremonie. Era învăluită în dantelă albă.. şi când zic învăluită...nu i se vedeau nici măcar ochii, arăta ca o marfă, nimic estetic, nimic frumos! Nu avea voie să se descopere pe tot parcursul nunţii…ciudat. Toată suflarea o aştepta..femei gătite, cu basmale pe cap, cu fuste înflorate şi lungi, cu zâmbete aurite, largi..Toate aveau dinţi de aur, până şi fetele tinere. Era la modă, cică. Mirele era ruşinos, nu pentru că s-ar fi ruşinat de italienii ăştia cu camera, ci pentru că asta trebuie să fie atitudinea tânărului care se căsătoreşte. De mireasă nici nu mai zic, nu ştiu dacă era ruşinoasă sau nu, era reprezentată de o grămadă de cârpe.
Femeile din comunitate erau supuse bărbatului (şefu’), făceau câte 13 copii (dintre care mai mult de jumătate mureau pâna la 5 ani) sau mai mulţi, depinde câţi ieşeau (că nu foloseau niciun fel de mijloc de contracepţie), mergeau la câmp şi făceau toate treburile gospodăriei. Bărbatul se ocupa cu lucruri mai serioase, uneori mai însoţea femeia la câmp, dar de obicei meşteşugărea. Erau şi bărbaţi fioroşi care aveau un întreg ritual: băteau animalele, soţia şi mai apoi copiii, aveau multe responsabilităţi.
Casele arătau cam ca alea de la ţară, pline de covoare, covoraşe si carpete, numai că nu aveau mobilă deloc. În centrul casei era un covor pe care mâncau, pe ăla nu avea voie să calce nimeni. Oricum, se descălţau civilizat de fiecare dată când intrau în casă. Din câte am observat, casa era un loc destul de important pentru oamenii ăştia, erau nevoiţi să petreacă şase luni din an acolo. Zăpada e de trei metri uneori, nu prea ai ce să faci iarna pe afară.
Bătrânii se afişau cu mândrie în portul tradiţional, dar tinerii erau îmbrăcaţi şmechereşte, cu adidaşi, bluze sport şi jeans. Nu se potrivea ţinuta cu mediul în care trăiau, parcă îi abandonase cineva acolo. Trist!Se pierde o tradiţie!Iată care este visul lor suprem: să ajungă taximetrişti în capitală! O fi şi ăsta un ideal, un soi de realizare…
Italienii vor să iniţieze o campanie de alfabetizare acolo, cu ocazia asta mai merg şi la vară în Tajikistan, are bani universitatea... I-au dus steagul până la 4000 de metri. Ăsta e onorul!
Subscribe to:
Posts (Atom)