Mare zi mare!!Am strâns toate catrafusele din apartamentul de pe Girolamo Rossi şi ne-am luat rămas bun de la italiencele astea sălbatice (cu care nu am reuşit să schimb o vorbă interesantă în două luni). Cu o doză mare de ipocrizie, ne-au invitat să le mai vizităm (bla..bla)...dar au înţeles că nu o să le mai vizităm niciodată...faţa mea ironică şi (inevitabil) îngreţoşată a răspuns la invitaţie...Sunt unele sentimente profunde care nu pot fi ascunse (cel puţin nu de către mine).
Am luat trenul spre Bologna, apoi un autobuz până la Aeroportul G.Marconi. Aici era o curăţenie desăvârşită, mirosea bine, era cald...puteai să stai şi pe jos la o adică. Am ajuns mai devreme şi ne-am aşezat pe o bancă oarecare, că ghişeul de check in nu era deschis. Curând au început să-şi facă apariţia femei vulgare, cu pantalonii înghesuiţi în cizme, cu priviri de cine-s eu şi kg de aur la bord... - românce venite "la muncă" în Italia. Apoi o familie cu copil mic, însoţiţi de o tipă în pantaloni albi sugrumaţi de nişte cizme negre...era cuplată cu un italian..şi ăla se tot orienta ce bijuterii să-i mai ia din aeroport (nota noastră - avea faţă de prost).
Ne-am aşezat la rând, în câteva zeci de minute coada de la ghişeu a devenit interminabilă...m-am bucurat că am ajuns printre primii. Chiar în faţa mea era un cuplu scârbos (gen bunicul şi nepoata- italian şi româncă)...se sărutau, de faţă cu măsa fetei venită în vizită "la Italia". Baba se dădea rotundă că ce iubit are fisa...mie îmi venea să intru în pământ...de ruşine...sau de greaţă. La controlul de vamă nici nu s-a uitat nimeni la mine, nici la conţinutul bagajului de mână...puturoasele alea îşi spuneau poveşti şi vrajeau cu colegii vameşi :D
Înainte de îmbarcare...altă sală de aşteptare...altă distracţie. Am stat lângă două oltence care-şi povesteau scopul şi durata vizitei în Italia. Una fusese la prieten...merge des că se plictiseşte acasă la ea (adică îşi permite...asta vroia să zică), avea o problemă: nu a putut să ia toate cadourile de la el că avea limită la bagaj "fusei cu el prin magazine şi îmi luă o grămadă de parfumuri, da tot degeaba dacă nu putui să le car"...Cealaltă, avea faţa plină de gropi, dar se machia, se privea în oglindă şi se credea frumoasă!Flirta cu un tip (idealul de frumuseţe masculină:înalt, cu barbă, cu părul mare, creţ şi răvăşit, cu privire nevinovată...se vroia artist)...acuma nu ştiu dacă am zis bine flirta...că ăla nici nu se uita la ea...
În avion mai aveam puţin şi îi desenam unei babe unde trebe să se aşeze ca să pot şi eu să stau pe locul meu. Băiatul tuciuriu din dreapta mea mi-a spus şi ce "salaru" are şi unde stă...şi de câte ori vine în ţară...Eu l-am întrebat dacă e fericit...(nu ştiu de unde scot întrebările astea absolute). Mi-a spus că e fericit în Italia şi mi-a şi argumentat. A zis că are bani şi antenă digitală cât să prindă canale româneşti...asta îl face pe el fericit...e o idee de fericire!
Pe scaunele din faţă stăteau două ţigănci care aveau discuţii despre imobiliarele din Constanţa şi despre munca la negru în Italia...
Cam astfel de personaje apelează la seviciile Blue Air...şi...bineînţeles...o studentă care nu-şi permite să călătorească cu Alitalia...
1 comment:
Mai am si eu momente in care ma gandesc la intrebari absolute cum le numesti tu sau imi imaginez oamenii in posturi care sa ii forteze sa vada realitatea, dar astea sunt treburi prea subtile si fiecare are punctul sau de vedere, respectiv realitatea lui. Chiar daca am tendinta sa iti dau dreptate, din simplul motiv ca si eu fac la fel ca tine, ma simt obligat sa comentez ideea de fericire.
O sa incep prin a spune ca "Niciodata, dar absolut Niciodata sa nu faci declaratii absolute! "
Oamenii care au idealuri mai putin pretentioase sunt cei mai fericiti in primul rand pentru ca ajung la el relativ usor si in al doilea rand o data ajunsi la el nu se gandesc la alt ideal, ce sa vorbesc de unul mai elevat, ci se bucura de reusita lor. Aici tu, imi permit sa zic si eu, o sa fii tot timpul defavorizata deci nefericita. Idealurile de neatins - studenti cu bani, rromani educati, birocrati amabili - o sa creeze intotdeauna o stare de frustrare pe care starea de fapt de zi cu zi o perpetueaza. Blaga a gasit remediul si nu a mai incercat sa distruga corola de minuni a lumii. Dupa ce o sa scapi de studentie o sa iti dai seama ca e mai bine student fara bani decat salariat fara bani si o sa iti dai seama ce fericita ai fost.
Profesoara mea de franceza a intalnit in fata Catedralei Notre Dame romani care plangeau de fericire ca au putut ajunge acolo sa vada minunea cu ochii, ceea ce pe ea a oripilat-o si a facut-o sa-i fie rusine ca e romanca. Eu nu am vazut-o inca si ma gandesc ca numai fericit pot sa fiu daca ajung cumva acolo, dar profesoara mea oare pe unde se imagineaza ca mai poate fi fericita ? Bineinteles ca fiecare are propriul stil de exteriorizare si daca nu ma regasesc in descrierile facute de tine in aeroport ma pot insa imagina in fata catedralei. Ideea e ca fiecare e mai mult sau mai putin fericit in masura in care poate mai mult sau mai putin sa accepte ca scop final prezenta lui in diferite contexte. Unii sunt fericiti sa aiba baterii la MP3 Player iar altora nu le ajunge ditamai catedrala.
Fericirea este impacarea cu sine. Nu am gasit o traducere acceptabila in romaneste la "And remember that you are unique. Like everybody else !"
Post a Comment