Venezia

Am ales să-mi petrec vacanţa de Crăciun pe plaiurile italieneşti, cu gândul că o dată în viaţă am 20 de ani şi sunt studentă la Ravenna.

Venezia...asta a fost prima destinaţie!Am aşteptat să treacă zilele de Crăciun să circule trenurile normal, să nu fie prea mulţi gură-cască prin oraş...să fie soare (asta deja nu mai ţinea de oameni).

Dimineaţa mi-au îngheţat toate simţurile până la gară. Nenicul de la bilete „prietenul nostru” (eu şi Manu îl numim aşa, ne ştie de pe când vorbeam doar engleză, mereu ne face recomandări când cumpărăm bilete) ne-a sfătuit să luăm biletele dus-întors că la Venezia se stă la coadă la gară să-ţi cumperi bilet. Spre Venezia a trebuit să schimbăm în Ferrara. În 40 de minute, până la sosirea celuilalt tren a trebuit să ne adăpostim în cafeneaua gării (unde nu aveau alt ceai decât cel de muşeţel) ..că sala de aşteptare avea toate uşile deschise: congelare garantată!

Gara din Venezia: cum am coborît din tren am auzit câteva limbi diferite, multe feţe cu ochi înguşti, nişte rusoaice îmblănite, români, nemţi, italieni...lume şi lume. Se arăta şi soarele, deşi nu l-am simţit deloc toată ziua, măcar l-am văzut...şi a dat bine şi în poze.


Aşadar, cu căţelul şi purcelul, înarmaţi cu hărţi şi aparate de fotografiat, turiştii se înghesuiau pe podurile veneţiene. Comercianţii îşi aşteptau cumpăratorii de nimicuri la preţuri exagerate...chinezisme cu steaguri italieneşti pe ele, bluze de nailon pe care scrie ITALIA, bibeleouri, măşti hidoase...suveniruri domnule!Aşadar, tarabele cu ţigănii stricau peisajul şi agresau privirea (cel puţin pe a mea).

Am stat la coada vreo 10 minute să urcăm într-un turn din Piaţa San Marco (a zis Roman că e acceptabilă coada), am urcat cu liftul condus de un nene cu figură dură, îţi dădea impresia că el face cea mai serioasă şi mai importantă treabă de pe lumea asta: număra persoanele care să intre în lift, apoi apăsa pe buton şi îi descărca în vârful turnului...şi tot aşa.

Apoi am stat la altă coadă, nu prea mare...şi ştiu şi de ce!Era cam ora prânzului, pe care italienii o respectă cu sfinţenie. De data asta am intrat în biserica lu’ Sfântu’ Marcu, unde pereţii erau îmbrăcaţi în aur. Era imensă, m-am simţit mică, neînsemnată. Aici nu aveai voie să vorbeşti, eu oricum nu mai aveam cuvinte...cât aur nene!!!!Şi blitzul era interzis în interior, însă nu şi pe terasă...unde trebuia să aştepţi să faci o poză...(interdicţia provoacă exces).

Noi am ajuns la concluzia că Venezia e frumoasă, doar aşa...să stai o zi, două. De locuit nu cred că e prea fascinant. Apa din canal pute, mereu e plin de turişti disperaţi în stare să se calce în picioare(zici că e sfârşitul lumii), clădirile arată ca nişte ruine...mdea...asta aşa ipotetic, că nu ştiu cine are fonduri să-şi cumpere o cotruţă în oraşul ăsta putred..de (şi) bogat.